Nimicul prin care nu te poti bucura de tot...

Care e cea mai mare frica a ta?

      Hmm.... Sa fiu sincer...Nu pot decide care e cea mai mare...Sunt atat de multe. Nu pot alege in momentul asta. Dar una pe care chiar am trait-o, si nu am stiut ca este una dintre fricile mele cele mai adanc inradacinate decat cand a fost prea tarziu imi vine acum in minte.

Daca vrei o poti numi. Mi-ar placea sa aflu.

      Si daca iti spun ce se va intampla? Ca sa fiu iarasi sincer, nu vreau sa o numesc. Nu vreau nici macar sa ma mai gandesc la ea. Nu imi doresc nici macar sa ii recunosc existenta. Vreau sa dispara in acelasi mod insiduos in care a aparut. Daca vorbesc, pana si chiar daca ma gandesc, devine palpabila si simt iar cum dintii ei necrutatori ma cuprind iar.

Nu mi se pare drept. Eu ti-am recunoscut usor ca imi e frica sa ranesc...

      Da. Admit ca nu e corect deci iti voi spune... Frica mea cea mai mare e sa nu mai simt nimic. Dar absolut nimic. Nici macar trecerea timpului. Sa ma afund intr-un fel de somn si nimic si nimeni sa nu ma mai poata misca de acolo.

Stai un pic. Cum vine asta? Tu....sa nu simti nimic? Asta mi se pare de-a dreptul ironic si imposibil.

      Nu. Nu e imposibil. Dar da, e un pic ironic. 

Si chiar nu ai simtit nimic? 

      Da. Chiar nimic. A fost ingrozitor. Nu puteam sa rad cu adevarat, nici sa plang sa cred sau sa sper ca se va termina.

Nu te cred. Si faptul ca nu ai simtit nimic...poate era un sentiment prea puternic pe care nu l-ai putut numi si nici acum nu poti.

      Poate...Dar nu cred. Nu avea cum sa fie ceva prea puternic. Stii de ce ma ascund in nuante de sentimente si doar gust un pic din fiecare fara a zabovi prea mult cu unul singur?

De ce?

      Atunci cand simt ceva prea puternic, in momentul in care incerc sa il descriu devine atat de palpabil ca simt ca imi strange foarte tare inimia, imi inneaca plamanii, iar vocea mi se pierde in sunete distorsionate. Indiferent de tipul de sentiment...cuvintele nu vor sa iasa. Vor sa stea inauntrul meu, pentru a fi mereu incatusate acolo, sa ma cuprinda in totalitate si sa ma pierd printre ele. Sa uit cine sunt si ce vreau. Sa ma dedic lor, iar fiinta mea sa nu mai apartina nimanui in afara de ele. Un sentiment puternic, imi face sufletul sa trenure, sa doreasca sa aiba parte de acel lucru mereu si sa se amestece cu el. Sa devina una si aceeasi vapaie ce arde si imi sufoca trupul.

Chiar si daca e un sentiment negativ?

      Da. Chiar si sentimentele negative. Numai ca ele vin cu ceva in plus. Ca un voal extraordinar de fin, mi se astern peste ochi. Iar prin acea patura, lucrurile incep sa se distorsioneze. Abandonez realitatea si ma ascund in vise. Sau cel putin asa face sufletul meu. Alearga printre mai multe realitati, alegand-o pe cea care ii convine mai mult. Sperand ca asta nu se va termina vreodata.

Pai si daca faci asta nu inseamna ca fugi? Ca te renunti?

     Nu. Nu fug si nici nu ma ascund. Pur si simplu ma bucur de faptul ca simt. Ca simt cu toata fiinta mea. De obicei din aceste sentimente negative izvoraste o anumita dorinta de a crea.

Si cele pozitive te fac sa ajungi neproductiv?

      Din contra. Si cele pozitive ma fac sa creez. Numai ca e un altfel de creatie. Se manifesta ca o dorinta de a darui in permanenta. O percept ca pe o creatie de sentimente. Si e foarte placut sa creezi sentimente frumoase in alte persoane fara a astepta ceva in schimb. Pur si simplu te bucuri pentru ca ai creat ceva cald in inima lor. Da, stiu e foarte egoist.

Atunci inseamna ca prin creatia ta din sentimente negative, creezi si altor persoane acest lucru?

      Incerc sa nu. Nu imi doresc acest lucru, de aceea s-a nascut din sentimentele mele negative, dorinta de a crea lucruri palpabile si dorinta de a intari si crea relatii interumane.

Pare tras un pic de par... Totusi nu mi-ai spus cum e sa nu simti nimic.

      Nu e mare lucru de spus despre asta. E....sa nu simti nimic si atat. Si pur si simplu sa mergi mai departe pentru ca trebuie. Atunci e momentul cel mai vulnerabil al meu si e cel mai usor sa fiu influentat din orice privinta.

Sper ca in curand vei ajunge din nou sa simti iar nimic.

      De ce spui asta? Chiar vrei sa ma vezi in acea stare?

Nu. Vreau doar sa fiu o parte din acel nimic. Daca fac parte din nimic, inseamna ca nu pot rani. Corect?

      Intr-adevar... daca esti nimic nu poti rani. Dar nici nu te poti bucura... Vei deveni palpabil numai cand vei fi numit... in rest...

Era o simpla idee. Poate daca te avanti in  nimic ai sanse mari sa ajungi ceva, poate chiar sa simti ceva nou.

      Nu sta treaba chiar asa. Da, intradevar nu neg ca nu ai putea crea ceva nou din nimic, numai ca e infricosator sa nu simti... Pentru mine asta inseamna sa devin apersonal, sa ma pierd pe mine si tot ce insemn eu...

Si chiar nu vrei sa incerci sa schimbi macar aceasta frica?

      Sincer sa fiu nu vreau. A simti ma reprezinta pe mine. Sa simt e tot ce am si tot ce pot oferi cu adevarat din toata fiinta mea.